MODERNITATEA contrastează cu epocile anterioare prin premisa extinderii cadrului de valori propus umanităţii, apetenţa pentru colajele culturale în diversitatea lor cromatică. Indiferent de cadrul socio-istoric, elementul esenţial al acestui proces de GLOBALIZARE îl constituie cristalizarea proceselor de înţelegere, acceptare şi asumare a DIVERSITĂŢII, atât ca atribut intrinsec al naturii, cât şi al culturii. Scopul este de a educa spiritul colectiv să perceapă elementul nou ca o sursă de interes, studiu şi dezvoltare; un exerciţiu natural şi reciproc avantajos de relaţionare cotidiană. Valorile, credinţele, mentalităţile, normele etice, moravurile etc. sunt elemente cu un nucleu moral comun, dar care disting persoana de persoană, grupul de grup, naţiunea de naţiune. Coexistenţa acestor diferenţe naturale, ba chiar interferenţa lor, sedimentează conceptul unei naţiuni globale, a unei civilizaţii omogene în diversitatea ei. Însă până la concretizarea acestor finalităţi, procesul de implementare a accepţiilor interculturale întâmpină o serie consistentă de obstacole. SOCIOLOGIA ridică problematica unei perspective negativiste tridimensionale: identitate-alteritate-stereotip. Cea din urmă orientare, persistentă încă, a evidenţiat cu precădere o percepţie eronată a unui tip uman văzut ca un caz special de expectanţă şi cunoaştere socială, o generalizare abuzivă. Ca mod de interpretare, STEREOTIPIA uşurează procesarea informaţiei întrucât observatorul utilizează cunoştinţe stocate anterior, ca reacţii la factori contextuali, conflicte de grup, diferenţe de putere etc. “Noţiunea de stereotip le invocă pe cele de prejudecată şi discriminare. Este noţiunea care ne conduce la idea de generalizare şi eroare de judecată, cu tot cortegiul ei de consecinţe nedorite pe plan comportamental.” (Bourhis, 1997)
Se distinge prin pregnanţă ETICHETAREA ETNICĂ, ca aspect al unei mentalităţi conservatoare. Intervine în cadrul acesteia conceptul de favorizare a familiarului: ţintele percepute ca fiind mai cunoscute, mai apropiate cognitiv, social sau cultural, obţin un calificativ superior faţă de elemenul nou, necunoscut sau care dezvoltă lacune informaţionale în conştiinţa observatorului. În acest capitol se încadrează minoritatea rromă din România, pregnantă nu doar prin explozia demografică sau situaţia financiară precară, preponderent inferioară comunităţii majoritare. Drept dovadă, statutul economic al unor reprezentanţi rromi foarte bogaţi nu a reuşit să micşoreze distanţa socială. Există în mentalitatea colectivă un pattern comportamental specific faţă de persoane de această etnie, şi anume, tendinţa de marginalizare şi discriminare. Nomadismul resimţit ca factor de instabilitate, viaţa de grup ca refuz al omogenităţii sociale dorite de majoritate, profesiile auxiliare şi normele comunitare cărora se supun, dau naştere incertitudinii şi suspiciunilor, deşi nemotivate deseori. Pregnanţa etniei rrome este argumentată şi de infiltrarea în literatură a ţiganului ca erou, întrucât susţinând cauza emancipării, 
numeroşi scriitori au adoptat ca temă soarta minorităţii. Interculturalitatea presupune, însă, DISPONIBILITATE SOCIALĂ: cunoştinţe despre celălalt, interesul de a se implica în interacţiune şi capacitatea de a transfera din abilităţile personale. Prin diminuarea incertitudinii faţă de o cultură diferită, prin comunicarea şi valorificarea diferenţelor specifice, relaţia interculturală devine o negociere a semnificaţiei culturale şi recunoaşterea identităţii diferite. Aceste competenţe de COMUNICARE ţin de capacitatea de adaptare a persoanei, de flexibilitate, reorganizare, creativitate şi nu în ultimul rând, toleranţă, ca valoare-scop şi atitudine socialş. Cu toate acestea, se mai disting caractere care acţionează din perspectiva unei anxietăţi afective, descrisă ca un sentiment de discomfort, nelinişte, tensiune, care anticipează un rezultat negativ al interacţiunii într-un grup. XENOFOBIA este o manifestare extremă a acestei incapacităţi de adaptibilitate şi toleranţă. O modalitate de estompare a acestui instinct ar putea fi efortul personal de a distinge noi categorii sociale, abilitate ce presupune analiza şi acceptarea identităţii unei tipologii. Competenţa de a empatiza, de a adapta stilul comunicării la interlocutor, creşte eficienţa dialogului şi a schimbului informaţional. Unitate în diversitate, acesta este sloganul secolului XXI, promovând înţelegerea, aprecierea şi valorizarea culturii proprii, precum şi respectul bazat pe o informare autentică şi 
pe construirea curiozităţii faţă de cultura etnică a celuilalt şi definindu-se ca o realitate cotidiană, practicată instinctual şi cu naturaleţe. Însă termenul generic al conceptului este INTERCULTURALITATEA.
Sub intenţia de a contura un demers intercultural care să vizeze minorităţile rezultate din imigraţie, statele vest-europene au adoptat diferite pachete educaţionale cu o amplă paletă de titulaturi: “educaţie pentru/ în limba maternă” (home language instruction), “educaţie despre limba si cultura maternă/nativă” (instruction in the native language and culture), dupa cum şi “educaţie în limba imigranţilor” (instruction in immigrant language) sau “educaţie în limba minorităţilor etnice” (instruction in ethnic minority language).
Însă acest deziderat depinde predominant de gradul de receptivitate al ţării-gazdă.
De menţionat în această categorie este cazul Italiei, în care recensământul din martie 2010 confirma existenţa între graniţe a peste un million de români. Un asemenea procent dă însă naştere la numeroase întrebări: cu ce se ocupă conaţionalii noştri? Unde locuiesc? Unde învaţă? Care este scopul şederii lor?
Camera de Comerţ din Roma a înregistrat în cursul anului 2004 o creştere cu 19% a firmelor ai căror patroni sunt născuţi în afara Italiei, potrivit datelor din cel de-al doilea Raport al Observatorului Roman asupra Migraţiei, desfăşurat de Camera de Comerţ şi de Caritas Roma. Raportul indică foarte clar rolul Romei ca prim pol al imigraţiei din Italia, un laborator fundamental şi inovator de convieţuire interculturală, informează Stranieri în Italia. Anul 2005 triplează numărul firmelor înfiinţate de români, pentru ca la sfârşitul anului 2009 circa 50.000 de societăţi comerciale să fie înregistrate de către CGIA Mestre, o asociaţie a întreprinzatorilor cu sediul în nordul Romei.
Un loc deosebit îl ocupă domeniul educaţional, întrucât universităţile şi alte instituţii de studii superioare, oficiile EDISU regionale (EDISU= “Ente per il Diritto allo Studio Universitario”) şi provinciile autonome furnizează o serie de facilităţi şi servicii pentru studenţii străini în vederea înlăturării obstacolelor economice şi sociale în urmarea unui studiu de educaţie superioară. Anual, prin programe de genul ERASMUS, din cadrul programului SOCRATES, se promovează şi organizează schimbul de studenţi care doresc să studieze o perioadă de timp la instituţii de educaţie superioară din Uniunea Europeană.
“Românii în Italia, între respingere şi acceptare” – “I romeni in Italia tra rifiuto e accoglienza”
Joi, 25 martie 2010, Academia Română de la Roma din Italia a fost gazda lansării volumului bilingv, italian- român „I romeni in Italia tra rifiuto e accoglienza” ( Românii din Italia, între respingere şi acceptare).
Această carte are menirea de a completa strategia de sensibilizare în favoarea unei mai bune cunoaşteri a colectivităţii române, strategie iniţiată în iunie 2008 cu prezentarea unui alt volum, „Romania- Immigrazione e lavoro in Italia” (România- Imigraţie şi muncă în Italia). În acea perioadă se crease o ostilitate crescândă asupra românilor din Italia, în urma unor delicte comise de unii dintre aceştia, situaţii în parte adevărate dar care nu pot fi generalizate la întreaga comunitate românească existentă în peninsulă. Primul volum şi-a dorit să aibă rolul de a pune capăt acestor tensiuni create şi de a aduce în discuţie diferitele realităţi istorice, rezultatele unor cercetări speciale şi mai ales unele date statistice care să orienteze opinia publică spre o judecată obiectivă.
Prin cea de-a doua lucrare s-a intenţionat continuarea studierii modului de integrare a românilor în Italia, care au devenit deja de câtva timp prima colectivitate, aceasta demonstrând o strânsă legătură între cele două popoare, legătură bazată pe o istorie de 19 secole ( în 106 d. C. este cunoscut că Împăratul Traian a cucerit Dacia) şi pe rădăcina lingvistică comună.
Deasemenea trebuie menţionate şi fluxurile migratorii din ultimele două secole, când de data aceasta România a fost gazda multor italieni veniţi din regiunile Friuli, Trentino şi Veneto sau chiar din Puglia. Ţara noastră era văzută la acea vreme ca o nouă America, ce avea nevoie de mână de lucru, iar italienii erau primiţi şi apreciaţi pentru munca lor dar şi pentru că prezentau asemănări foarte mari prin limba pe care o vorbeau. După sfârşitul celui de-al doilea război mondial o parte din această colectivitate a rămas în continuare pe teritoriul românesc şi a fost apoi recunoscută oficial ca minoritate italiană cu dreptul de a avea un reprezentant propriu în Parlamentul României.
După căderea regimului comunist a început exodul românilor înafara graniţelor, datorită prăbuşirii multor ramuri din industrie, care a condus la reducerea locurilor de muncă şi scăderea nivelului de trai. În acest context Italia a devenit o destinaţie privilegiată pentru români.
Anul 2007 când România a fost primită oficial în rândul ţărilor din Uniunea Europeană, a fost caracterizat cu o atitudine negativă faţă de români, care cu greu reuşeau să fie acceptaţi ca membri comunitari, datorită unor situaţii negative înregistrate în spaţiul Uniunii.
După trei ani de la intrarea României în Uniunea Europeană, cele două organizaţii naţionale Caritas din Italia şi din România au voit să reflecteze cu seninătate asupra realităţii create, asupra datelor şi interpretărilor acestora şi să sublinieze rolul pozitiv de necontestat pe care românii îl pot avea în construirea Uniunii Europene şi a unei Italii multiculturale.
„A fi divers înseamnă a fi altfel. Diversitatea înseamnă, întâi de toate, capacitatea de a trăi în armonie cu ceilalţi pentru că, în esenţă, suntem cu toţii diferiţi, atipici şi prin aceasta lumea este de miii de ori mai frumoasă. Diversitatea înseamnă unicitate şi multiplicitate, parte şi întreg, echilibru şi spirit de independenţă. Acceptarea diversităţii e înţelegere. Diversitatea suntem toţi.”
“Interculturalitatea nu constă în diversitatea pieselor de puzzle, ci în modul de îmbinare al acestora.”
Problema interculturalităţii poate fi urmărită în spaţiul românesc ieşean datorită diversităţii etnice şi culturale. Potrivit datelor oficiale are recensământului populaţiei din 1991, structura etnică a României era formată din 89,4% români (grupul majoritar) şi din 10,6% – grupuri etnice minoritare, după cum urmează – 7,1% maghiari, 1,8% ţigani, 0,5% germani, 0,3% urcraineni, 0,2% ruşi-lipoveni, 0,1% turci, 0,1% sârbi, 0,1% tătari, 0,3% bulgari, evrei, polonezi, greci, armeni. În Iaşi, în 2002, din 816910, grupul majoritar de români era format din 800997, diferenţa
fiind dispusă astfel – rromi 9624, lipoveni 3661, iar evrei 437. Se observă preponderenţa celor trei etnii minoritare.
Conform „Dictionnaie encyclopedique de theorie et de sociologie du droit”, semnificaţia generală a noţiunii de drept este aceea de „ansamblu de reguli obligatorii care determină raporturile sociale impuse în colectivitatea de care aparţinem“. Un grup minoritar poate reclama libertatea de a deveni autonom ori independent faţă de majoritatea etnică, astfel realizându-se recunoaşterea dreptului.
Grafic preluat din “Anuarul statistic al judeţului Iaşi”, elaborate de Institutul Naţional de Statistică şi Direcţia judeţeană de Statistică Iaşi.
Freeden afirmă în “Drepturile” că acestea “ar fi clar demarcate şi înconjurate, atât teoretic, cât şi practic de forme infailibile de apărare”, în cazul în care lumea ar atinge nivelul de perfecţiune. Astfel, importanţa acordată grupurilor minoritare se poate observa, în primul rând prin abundeţa şi diversitatea organismelor internaţionale – Liga Naţiunilor, ONU, Oficiul Internaţional al Muncii, Consiliul Europei, cel din urmă ocupându-se de “Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale”(adoptată în 1994 şi la care România aderează in 1995) în care sunt specificate o serie de recomandări normative, după cumurmează – dreptul la egalitate în faţa legii şi la o egală protecţie din partea legii (art. 4), dreptul de a-şi manifesta religia sau credinţa şi dreptul de a înfiinţa instituţii, organizaţii şi asociaţii religioase (art. 8), dreptul de a utilize liber şi fără piedici limba minoritară în public sau în particular, oral sau în scris (art. 10), dreptul la educaţie şcolară de toate nivelurile (art. 12), dreptul de a înfiinţa şi administra propriile instituţii private de învăţământ şi formare (art. 13), dreptul de a învăţa în limba minoritară (art. 14), dreptul de a stabili şi menţine contacte libere peste frontier cu personae cu care au în comun identitatea etnică, lingvistică, religioasă (art. 17). Se observă o convieţuire oficială cu minorităţile existente în raza Iaşiului, respectându-se reperele legale.
Societatea moderă nu întâlneşte produceri de discriminări la nivel colectiv, populaţia ieşeană conformându-se existenţei grupurilor minoritare. Conservarea particularităţilor etniilor diferite poate fi sesizată prin prezenţa lăcaşurilor de cult sau prin susţinerea tradiţiilor şi a obiceiurilor tipice.
Dragomir Cătălina
Evreu (învechit: israelit) este un termen care denumeşte, în limba română, adepţii religiei iudaice sau mozaice şi apartenenţii la populația de bază a Israelului. Potrivit mitologiei evreieşti, din punct de vedere etnic, evreii sunt descedenţi neamului care îi are printre strămoşi pe patriarhul biblic Iacob, numit şi Israel, fiul lui Isac, dar şi fiii altor popoare care s-au convertit la iudaism şi s-au alipit de poporul evreu. Etnia evreiască îi include astăzi atât pe „evreii practicanţi”, cei care respectă legile biblice şi rabinice, cunoscute ca miţvot, cât şi pe evreii nepracticanţi sau practicanţi în parte ai cultului, pe evreii agnostici şi atei, dar care se consideră evrei în sensul cultural sau naţional, fiind numiţi „evrei laici”.
http://ro.wikipedia.org/wiki/Evrei
Minoritatea (etnia) evreiască pe teritoriul actual al României are o istorie ce se întinde pe aproximativ două milenii, dar a devenit semnificativă din punct de vedere numeric şi al ponderii economice şi culturale mai ales începând cu secolul al XIX-lea. Potrivit recensământului oficial din 1930, totalul evreilor din România era de – 756 930. Această minoritate a încetat – practic – să mai existe la sfârşitul sec. XX. În 2002 au fost recensionaţi în România 6.179 evrei.
http/ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_evreilor_în_România
Locul Sinagogii Mari ar fost cumpărat după unii cercetători în 1657(Kara: 78), iar după alţii în vremea lui Gheorghe Duca, la 15 iunie 1670 (Caprosu: 391). Potrivit lui Itic Kara, rabinul Natan Nata Hanover ar fi insistat ca edificiul să fie finalizat chiar în anii 1670-1671. O a treia variantă spune că sinagoga ar fi fost ridicată în perioada 1657-1682 pe un loc al mânăstirii Aron Vodă, fiind atestată acolo şi în vremea lui Mihail Racoviţă (1716-1717) (Bogdan: 245; Caprosu: 392).
Pe peretele vestic se află o înscripţie referitoare la o posibilă renovare în 1762 sau 1763 (refacerea acoperişului, Erhan: 326), rezidirea ei realizându-se în 1823, după ce arsese cu un an înainte (Caprosu: 390). Atunci i s-a dat forma actuală, renovată în 1914 (Caprosu: 391). Cupola şi etajul de peste galeria pentru femei sunt, în orice caz, o adăugiri moderne (Caprosu: 390). A mai fost reparată în anii 1924-1925(Mitican: 161), după al doilea război mondial (Kara: 78) şi după cutremurul din 1977(Erhan: 326). În jurul Sinagogii Mari au apărut, în jurul anului 1800, sinagogi mai mici, de breaslă, cea mai veche fiind aceea a croitorilor evrei (Caprosu: 390).
La 1939, Sinagoga Mare era una din cele 112 case de rugăciune din Iaşi (Dascălu: 109).
http://www.culturainiasi.ro/institutii/9/105/Sinagoga+Mare.html
Viaţa evreilor din Iaşi înainte de război
În Iaşi, localitate din provincia românească Moldova, evreii au început să se stabilească la sfârşitul secolului al XV-lea. Majoritatea evreilor din Iaşi se întreţineau din comerţul local şi din diferite meşteşuguri.
Iaşiul a devenit un centru important al vieţii evreieşti, în el existând aproximativ 90 de sinagogi. Iaşiul era de asemenea cunoscut pentru tipărirea de ziare şi cărţi evreieşti, şi aceasta în special datorită familiei Saraga. La sfârşitul secolului al XIX-lea, aproximativ jumătate din populaţia oraşului erau evrei. Această perioadă a cunoscut o înflorire a activităţilor culturale evreieşti, mai ales a celor organizate de grupuri sioniste.
În 1878, Naftali Herz Imber (1856-1909) a compus în Iaşi o poezie în limba ebraică intitulată « Hatikvah » , care ulterior a devenit imnul naţional al Statului Israel – melodia poartă influenţa muzicii populare româneşti. Tot în Iaşi, Avram Goldfaden (1840-1908) a pus bazele primului teatru profesionist de limbă idiş. Pe lângă renaşterea culturală evreiască, s-a manifestat şi o intensificare a antisemitismului local şi a acţiunilor violente împotriva evreilor, mai ales în cadrul universităţii locale.
În 1930, evreii constituiau 30% din populaţia oraşului, însumând 35 465 de persoane. Lazăr Rozin, un supravieţuitor al Holocaustului, născut în Iaşi în 1927, spune că : « Am avut o copilărie lipsită de griji, în care mă jucam în curte cu ceilalţi şase fraţi ai mei. Între noi vorbeam română, dar părinţii noştri vorbeau idiş unul cu altul. Tatăl meu deţinea un magazin în oraş, iar cel mai mare dintre fraţii mei învăţa medicină. Nu eram foarte religioşi, însă menţineam un mod de viaţă tradiţional. Mergeam la şcoala locală din oraş, chiar şi în zilele de sâmbătă. » Rozin îşi mai aminteşte că « Până la începerea războiului, nu am simţit nici un sentiment antisemit. Cu toate acestea, în 1940 nu mi s-a mai permis să merg la şcoală. Profesorii evrei din Iaşi, cărora la rândul lor li se interzisese să predea în şcolile de stat, au început să lucreze într-o şcoală cu predarea pentru elevii evrei – unul dintre aceşti elevi eram eu ».
« Este incontestabil că în ţara noastră există un sentiment antisemit puternic. Aceasta este o problemă veche a istoriei noastre » (Regele Carol al II-lea, ianuarie 1938)
Pogromul de la Iaşi din iunie 1941
A îndrăzni să fii altruist: cazul Vioricăi Agarici
Viorica Agarici, fostă preşedinte a Crucii Roşii Române din oraşul Roman, a petrecut noaptea de 2-3 iulie 1941 în gara oraşului, oferind provizii soldaţilor care se îndreptau spre frontul de est. În timpul nopţii, a auzit gemete şi strigăte de ajutor din vagoanele închise care se aflau departe de gară. Aceste sunete veneau de la supravieţuitorii evrei din Iaşi, care fuseseră deportaţi din casele lor după masacrul din 29 iunie 1941, în care pieriseră mii dintre conaţionalii lor. După masacru, evreii rămaşi în Iaşi au fost transferaţi în două trenuri către lagăre aflate în România. Vagoanele trenurilor morţii au fost ferecate şi timp de mai multe zile au circulat dus-întors între gări, evreii închişi în ele fiind lăsaţi fără mâncare, apă sau medicamente. Trenul ce se îndrepta către localitatea Târgu Frumos cu aproximativ 1000 de pasageri se oprise în gara Roman.
Unii dintre evreii aflaţi în el muriseră şi nu fuseseră evacuaţi. Când Agarici a auzit ţipetele, a cerut paznicilor români să deschidă vagoanele pentru ca nefericiţii prizonieri să poată fi ajutaţi. Graţie insistenţelor Vioricăi Agarici, unora dintre evrei li s-a permis să iasă din vagoane pentru a îşi recăpăta puterile înainte de continuarea drumului. Cadavrele au fost scoase din tren, prizonierilor evrei li s-a dat apă şi mâncare şi, datorită intervenţiei doamnei Agarici, unii dintre pasageri au rămas în viaţă când trenul a ajuns la destinaţie.
La scurt timp după actul său salvator, Viorica Agarici a fost destituită din funcţia pe care o deţinea la Crucea Roşie Română. După război, Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România a sprijinit-o mulţi ani pe doamna Agarici. Pe 3 ianuarie 1983, Yad Vaşem a recunoscut- o ca Drept între Popoare.
http://www1.yadvashem.org/education/romanian/iasi.htm
În dicţionarul biografic “Evrei în lume”, Geoffrey Wigoder prezintă una dintre dificultăţile redactării acestei lucrări: “o problemă cu care s-au confruntat autorii acestei cărţi a fost de a stabili cine este evreu. În lumea modernă, identitatea evreiască este o problem complex şi mult mai greu de soluţionat decât în vremea dinaintea Emancipării”.
HORIA ARAMA s-a nascut in 1930, la Iasi. Membru al Uniunii Scriitorilor, este autorul a numeroase volume de poezie, proza, teatru, literatura S.F., dintre care mentionam: Moartea pasarii-sageata (Editura Tineretului, 1966), Tarmul interzis (Editura Albatros, 1972), Palaria de pai (Editura Cartea Romaneasca, 1974), Jocuri de apa (Editura Cartea Romaneasca, 1975), Verde Aixa (Editura Albatros, 1976, traducere in japoneza – 1980), Dincolo de paradis (Editura Cartea Romaneasca, 1983), Colectionarul de insule (Editura Cartea Romaneasca 1981), Insulele fericite (Editura Cartea Romaneasca 1986), O insula in spatiu (Editura Cartea Romaneasca, 1991).
ANDREI CORBEA-HOISIE s-a nascut la Iasi, in 1951, licentiat in germanistica, romanistica si istorie al Universitatii” Al. I. Cuza” din Iasi, doctor in filologie al Universitatii din Bucuresti. Este sef al Catedrei de germanistica al Universitatii “Al. I. Cuza” din Iasi, director al Editurii Universitatii. Autor a numeroase studii in domeniul germanisticii, teoriei literare, esteticii, istoriei literare comparate, precum si a istoriei literare si comparate a Bucovinei, traducator si ingrijitor de editii ale unor filosofi, istorici, sociologi, scriitori de limba germana. Autor al volumelor Ego, Alter, Alter Ego (Iasi, 1993), Despre teme. Explorari in dimensiunea antropologica a literaturii (Iasi, 1995), Um den Meridian (Viena, sub tipar).
IZU GOTT s-a nascut la 31 mai 1934, in Dorohoi. In 1959, a absovit Conservatorul din Iasi. A fost contrabasist, apoi, dirijor la Teatrul Evreiesc din Iasi, dirijor al ansamblului folcloric “Doina Moldovei”. Din 1979, a preluat conducerea corului “Talmud Tora” din Iasi, din 1980 – a celui din Bucuresti. In 1989 a facut Alia. La solicitarea Sef Rabinului dr. Moses Rosen z.l., s-a intors pentru a se ocupa de indrumarea tuturor corurilor de Talmud Tora din tara. A intreprins turnee de mare succes in Israel, S.U.A., Franta, Elvetia. A participat la numeroase manifestari culturale interetnice, unde a fost distins cu importante premii.
Doctorul GABRIEL GURMAN s-a nascut la Iasi, in 1939. A studiat la I.M.F. Bucuresti. S-a specializat in anestezie si terapie intensiva. A facut Alia in 1972. In prezent, este profesor la Universitatea “Ben Gurion” din Beersheva, trezorierul Sectiei Europene a Federatiei Mondiale de Anestezie si membru in Comitetul de Educatie al Federatiei. Este autor a numeroase lucrari publicate in Israel, S.U.A., Anglia, Germania, intre care mentionam Manual de anestezie si Manual de terapie intensiva, ambele aparute in 1989, Ghid de anestezie, 1992.
VILY JUSTER s-a nascut la 4 ianuarie 1924, in Iasi. Este licentiat al Facultatii de Arhitectura “Ion Mincu” din Bucuresti. Intre 1949 si 1973 a proiectat o serie de edificii de mare amploare in Romania (hoteluri de vacanta, ansambluri arhitecturale destinate sporturilor, blocuri de locuinte din materiale prefabricate s.a.). Incepand din 1974 pana in 1990, a realizat importante lucrari de arhitectura in Franta si Canada. In prezent, este stabilit la Montreal. Din momentul pensionarii, s-a dedicat in intregime picturii, devenind, din 1984, membru al Consiliului de Pictura din Québec, detinand, intre 1991-1996, functia de vicepresedinte al Consiliului de Pictura din acelasi oras. A avut noua expozitii personale si peste 28 de expozitii colective. In 1999 a realizat o retrospectiva de arhitectura si pictura pe care a expus-o la Universitatea Mc Gill (Canada).
SILVIU SANIE s-a nascut in comuna Pungesti, judetul Iasi, la 2 iulie 1936. Este absolvent al Universitatii “Al. I. Cuza” din Iasi. Din 1963, este cercetator stiintific al Institutului de Istorie si Arheologie “A. D. Xenopol”, apoi al Institutului de Arheologie a Filialei Iasi a Academiei Romane. In prezent, este sef al sectorului de istorie veche, coordonator de doctorate la istoria antica universala, profesor asociat de Epigrafie latina la Facultatea de Litere a Universitatii “Al.I. Cuza”. Este autorul a aproximativ 200 de studii si a mai multor carti, dintre care cele mai importante au fost amintite in interviu.
ANDREI STRIHAN s-a nascut la 13 aprilie 1924, la Roman. A studiat la A.S.E. si Facultatea de filosofie a Universitatii Bucuresti. A facut Alia in 1977. Este profesor la Facultatea de Belle Arte a Universitatii din Tel Aviv. Dintre cartile sale, mentionam: O aventura estetica cu Teodor Mazilu (Editura Stiintifica, 1972), Contururi scenice (Editura Eminescu, 1975), Le pouvoir du comique (1979, Tel Aviv). Este presedintele Asociatiei Scriitorilor Israelieni de Limba Romana, membru al Federatiei Internationale de Teatru.
ANATOL VIERU s-a nascut la 8 iunie 1926, in Iasi. A studiat la Academia de Muzica din Bucuresti si la Conservatorul de Stat “Ceaikovski” din Moscova. Este autorul a numeroase concerte, a sase simfonii, opt cvartete de coarde, trei opere. A scris muzica de film, muzica de camera, articole de analiza muzicala. Este laureat al Marelui Premiu al Uniunii Compozitorilor si Muzicologilor din Romania pe 1996.
SORIN VIERU s-a nascut in 1934, la Iasi. A absolvit Facultatea de Filosofie din Bucuresti, unde si-a sustinut si doctoratul. Este autor a numeroase studii, articole, traduceri si comentarii publicate in tara si in strainatate, dintre care mentionam Axiomatizari si modele ale silogisticii (Editura Academiei, 1975), Studii de logica, volumul I (Editura Paideia, 1997), precum si al unui volum de poezie, Momentan (Editura Ara, 1992).
HARALAMB ZINCA s-a nascut la Roman, in 1923, 4 iulie. Printre cele 45 de carti publicate pana in prezent, mentionam Moartea vine pe banda de magnetofon (Editura Militara, 1947), Si a fost ora H (Ed. Militara, 1971 – Premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti), Ultima noapte de razboi, prima zi de pace (Ed. Militara, 1985), Noaptea cea mai lunga, (Ed. Militara, 1986), Marea confruntare, (Ed. Cartea Romaneasca, 1987), Fiecare om cu clepsidra lui (Ed. Cartea Romaneasca, 1988), Revelion ’45 (Ed. Militara, 1989), “Spion” prin arhive secrete (Ed. Garamont, 1993), Moarta mirosea a Christian Dior (Ed. Militara, 1997).
STEFAN CAZIMIR. S-a nascut la Iasi, in 1932. Studii: Scoala israelito-romana din Piatra-Neamt, clasa I de liceu la Liceul teoretic evreiesc, apoi la cel de stat in acelasi oras. Intre 1951 si 1955, a urmat si absolvit Facultatea de limba si literatura romana a Universitatii Bucuresti. In 1967, si-a sustinut lucrarea de doctorat cu o teza despre opera lui Caragiale. In afara cartilor mentionate in interviu, este si autorul volumului de eseuri Rasete in Parlament (Ed. “Carro”, 1994).
DOLPHI DRIMER. S-a nascut la 16 noiembrie 1934, la Iasi. Din 1956, este inginer mecanic, absolvent al Institutului Politehnic Bucuresti, din 1966 – inginer economist. Din 1969, este doctor in metalurgie fizica. Intre 1956-1960 este cercetator stiintific la Academia Romana (Centrul de Cercetari Metalurgice). Intre 1960-1968, este inginer la Intreprinderea “Electronica”; intre 1964-1968, inginer proiectant la Institutul de Proiectari “Automatica”. Intre 1968-1971 – conferentiar, profesor, sef de catedra la tehnologia materialelor de sudura a Institutului Politehnic Bucuresti. Din 1990, este rector al Universitatii Ecologice. Membru al Societatii Inginerilor Mecanici, din S.U.A., al Societatii pentru Metale si al Academiei pentru materiale, din S.U.A., al Societatii Inginerilor Sudori, din S.U.A., al Institutului International de Marketing etc. Este coautor a 18 volume, autor a peste 300 de articole si comunicari, a 60 de contracte de cercetare stiintifica, a 8 inventii. Timp de 25 de ani, membru al echipei nationale de sah, membru al echipei olimpice, participant la patru Olimpiade, este maestru international de sah.
IANCU FISCHER. S-a nascut la 4 decembrie 1923, la Iasi. Studii primare si liceale – la Iasi si Bucuresti. Studii universitare la Bucuresti, licentiat in filosofie si litere, specializarea in filologie clasica (1946). Doctorat in filologie (1966). Din 1948 pana 1990, a parcurs toate treptele unei cariere didactice universitare. Intre 1990-1992, este sef al Catedrei de Filologie Clasica la Universitatea Bucuresti si, totodata, decan al Facultatii de Limbi si Literaturi Straine, mandat care se prelungeste si intre 1992-1996. Din 1990, este si membru in Senatul Universitatii. Din 1997 – presedinte al Consiliului National de Aprobare a Manualelor. Intre 1949 si 1963, a fost cercetator si cercetator principal la Institutul de Lingvistica al Academiei; intre 1963-1975, sef al Sectorului de limbi indoeuropene al Institutului de Lingvistica. Printre lucrarile sale de referinta, se numara: A. Gellius – Noctes atticae (monografie si comentariu, Ed. Academiei, 1965); Latina Dunareana (Ed. Stiintifica si Enciclopedica, 1985); Morfologia istorica latina (Ed. U.B., 1985); editii critice: Grigore Alexandrescu – Poezii (Ed. “Minerva”, 1958, 1972); Anton Pann – Scrieri literare (in colaborare, Ed. “Minerva”, 1963). Colaborari la volumele: Istoria limbii romane (vol. I-II, Ed. Academiei, 1965-1969); Istoria literaturii latine (vol. IV, Ed. U.B., 1986); Lexikon der romanistischen Linquistik (Ed. “Niemeyer”, Tübingen, 1989). Este autorul a aproximativ 150 de studii si recenzii in reviste de specialitate.
STEFAN IURES. S-a nascut la 7 mai 1931, la Iasi. Studii: scoala primara “Lucaci”, “Iacob si Carolina Loebel”, Liceul Teoretic “Mihail Sebastian” si “Mihai Viteazul”. A absolvit, in 1954, Facultatea de limba si literatura romana, Universitatea Bucuresti; in 1974, Institutul de limbi germanice, sectia engleza. Debuteaza editorial in 1954. Publica numeroase carti de poezie, din care citam: Poema citadina (Ed. pentru Literatura, 1963); Numai un flaut (Ed. pentru Literatura, 1966); Mahnitul meu centaur (Ed. “Cartea Romaneasca”, 1981), eseuri (Alt container pentru Osaka, Ed. “Cartea Romaneasca”, 1974; Amatorul de samburi, Ed. “Cartea Romaneasca”, 1983), proza (Plexul solar, Ed. “Cartea Romaneasca”, 1977; Jumbo-jet, Ed. “Cartea Romaneasca”, 1984; Orbita planetei Eps, Ed. “Cartea Romaneasca”, 1987). Este autor dramatic: O luna de confort (1959); Dansati cu salamandra (1972); Vagauna (1979); Zozo intre cer si pamant (1968) si scenarist: Stop-cadru la masa (1980). A scris si literatura pentru copii: A voastra e lumea (1962); Ochesel si Balaioara (1965); Cine are un rol pentru Neli? (1981).
ITIK KARA. S-a nascut la 13 octombrie 1906, in Podu Iloaiei (judetul Iasi). Studii: Liceul National din Iasi, Facultatea de Litere si Filosofie din Cernauti. Debut publicistic in critica si istorie literara in 1932 si 1933. Debut in volum (o antologie de lirica idis) in 1934. Autor al 14 lucrari, intre care trei, aparute in idis, la Editura “Kriterion”. Dupa 1990, scrie monografiile a trei comunitati: Podu Iloaiei, Bacau, Iasi (ultima, in curs de aparitie), toate editate de “Hasefer”. In pregatire: o istorie a evreilor in Tarile Romane. Este laureatul a doua premii in Israel si a Premiului “Hurmuzachi” al Academiei Romane (pe 1991).
IOSIF SAVA. S-a nascut la 15 februarie 1933, la Iasi. Studii: Liceul National; Conservatorul din Iasi; Facultatea de Filosofie din Bucuresti. Redactor la “Scanteia Tineretului” (pana in 1959), la Radiodifuziune, la Televiziunea Romana (din 1980 pana in 1985 si din 1990 pana in prezent). Autor a 47 de carti de popularizare muzicala, intre care: Violonistul pe acoperis si Variatiuni pe o tema de Chagall, ambele publicate in Editura “Hasefer”, in 1996 si 1997; realizatorul emisiunilor saptamanale TV “Serata muzicala”, a emisiunilor saptamanale Radio “Invitatiile Euterpei”; a numeroase articole si studii publicate in presa scrisa din tara si din strainatate.
EUGEN SEGAL. S-a nascut la 23 mai 1933, in Iasi. Studii: Facultatea de Chimie, Universitatea Bucuresti (1955), doctor in chimie (1964), doctor docent in chimie (1970), bursa Fulbright la Departamentul de Inginerie Chimica al Universitatii Stanford, California, S.U.A. (1973). Profesor de chimie-fizica la Universitatea Bucuresti (1964-1974), la Institutul Politehnic Bucuresti (1974-1989), si, din nou, la Universitatea Bucuresti, din 1990. Intre 1964-1968 – seful sectorului de chemosorbtie de la Centrul de Chimie-Fizica al Academiei Romane, din 1968 – cercetator onorific la aceeasi institutie. Este autorul a circa 400 de articole publicate in reviste de specialitate in tara si peste hotare, a 12 brevete de inventie, autor si coautor a 10 carti si manuale, a 50 de contracte. Laureat al Premiului I al Ministerului Invatamantului pentru activitate stiintifica (1960), al Premiului al II-lea al Ministerului Invatamantului pentru activitate stiintifica (1964), Premiul “Gh. Spacu” al Academiei Romane (1976), este membru corespondent al Academiei Romane.
Lipovenii sunt un mic grup etnic slav (numără aprox. 40.000 persoane) de origine rusească care locuiesc în special în Delta Dunării, în judeţul Tulcea precum şi Bugeac (mai ales în preajma oraşului Vâlcov) din Ucraina. Mici grupuri de lipoveni trăiesc şi în Moldova, inclusiv în Bucovina.
http://ro.wikipedia.org/wiki/Lipoveni
Ruşii lipoveni din România sunt credincioşi ortodocşi de rit vechi cunoscuţi în întreaga lume sub denumirea de staroveri („de credinţă veche”) sau staroobreadţi („de rit vechi”). Schisma religioasă care a avut loc în Rusia în sec. al XVII-lea şi prigoana ce s-a declanşat asupra celor care se împotriveau reformei a determinat sute de mii de ruşi staroveri să-şi părăsească patria natală şi să migreze în diferite colţuri ale lumii. Numeroşi staroveri s-au stabilit începand cu secolul al XVIII-lea şi pe teritoriile româneşti, fiind cunoscuţi aici sub denumirea de lipoveni. Se apreciază unanim că popularea actualelor zone geografice locuite de lipoveni s-a produs în decursul secolului al XVIII-lea, însa este greu de precizat regiunile Rusiei din care provin staroverii din România.
Biserica lipovenească din Iaşi este o biserică a creştinilor de rit vechi (ruşi staroveri) din Iaşi, care a fost construită în secolul al XIX-lea pe
locul unde a existat anterior o biserică mai veche, din bârne. Biserica lipovenească se află pe str. Splai Bahlui nr. 4, pe malul stâng al râului Bahlui, în apropiere de Podu Roş.
Biserica “Adormirea Maicii Domnului” din Iaşi a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din judeţul Iaşi din anul 2004, având codul de clasificare IS-II-m-B-04060. În această listă nu se specifică care este confesiunea bisericii şi este trecut anul 1830 ca an al construcţiei.
http://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_lipovenească_din_Iaşi
Ilie Danilov
Nichita Danilov
Ivan Patzaichin
Ioan Chirilă
Alexandra Fenoghen
Sevastian Fenoghen
Amvrosii Popovici
Leontie Izotov
Flavian Fedea
Mihail Moruzov
Alexandru Averian
Mihaela Trofimov
Aleksandr Varona
http://www.destinatiituristice.ro/wiki/831831/Lipoveni/3
IOAN BUDAI-DELEANU (Scurte observaţii asupra Bucovinei din anul 1803, ediţia 1988, p. 398, fragment din vol. III Cultura ruşilor credincioşi de rit vechi în context naţional şi internaţional, Kriterion Bucureşti, 2001, p. 277): ”Eu cred că numele lipovan li s-a pus incorect, căci ei se numesc pilipy şi le mai zice şi pilipovty… Toţi sunt blonzi şi samănă mult cu cazacii donici. De altfel, sunt gospodari buni, oameni muncitori, sunt blajini şi nu suferă pe cei buclucaşi, beţivi şi alţii cu rele purtări. Ei se ocupă mai ales cu cultura cânepei şi inului, fac tot felul de lucruri din ele, ca: funii, sfori, mreji, brâe etc. şi fac negoţ cu ele.”
EMIL CONSTANTINESCU (fragment din mesajul adresat în calitate de preşedinte al României participanţilor la cea de a V-a Conferinţă Naţională a CRLR, august 2000): ”De sute de ani, ruşii lipoveni au împărtăşit cu românii şi bucuriile şi tristeţile. Destinele noastre s-au contopit, înfrăţindu-ne peste timp. Oameni ai Deltei, ruşii lipoveni trăiesc zi de zi într-o lume a miracolului şi a sălbăticiei. Soarta i-a aşezat într-un loc unic pe această planetă, acolo unde se îngemănează frumuseţea şi duritatea luptei pentru supravieţuire. Am admirat şi admir curajul şi inteligenţa cu care locuitorii Deltei respectă natura şi fac faţă provocărilor ei. Firi libere, independente, lipovenii ne oferă, prin chiar modul lor de viaţă, o lecţie la care s-ar cuveni să medităm. Plecând din Rusia datorită credinţei lor religioase, pe care au înţeles să şi-o respecte şi să şi-o apere cu orice preţ, ei ne învaţă că principiile nu se negociază. Pentru ele merită să lupţi, fiindcă o viaţă fără principii este o viaţă în bătaia vântului.”
IVAN EVSEEV (fragment din studiul Insularitatea – model cultural şi paradigma etnică, apărut în ”Revista de etnologie”, vol. X, Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2001, p. 67). ”Pentru ruşii lipoveni din România, urmaşii starovenilor emigranţi din Rusia secolului XVII-lea [?] un simbol etnic trebuie socotit Ostrovul (Insula). Ei au moştenit acest arhetip simbolic din adâncurile istoriei şi preistoriei formării poporului rus. Este vorba despre Insula imaginară, întruchipare a paradisului terestru, spaţiu securizat, unde omul îşi află odihna sufletului şi realizarea viselor sale de Bine şi Frumos. Având în cugetul şi inima lor adânc întipărită această imagine a Insulei salvatoare, în condiţiile unei crunte şi sângeroase prigoane din partea oficialităţilor bisericeşti sau celor laice, strămoşii ruşilor lipoveni au luat drumul pribegiei şi al calvarului în numele dreptei credinţe creştine. […] în mediul staroverilor, acest vis al insulei neîntinate, locuite de oamenii drepţi, era alimentat şi de alte două mituri: cel al Ţării Belovodie (”Apele Albe”), în căutarea căreia au plecat delegaţii de cazaci-staroveri, ajungând până în insulele îndepărtatei Japonii, şi cel al oraşului-fantomă, Kitej-grad, care se ascunde, în vremuri de restrişte, pe fundul unui lac adânc, trimiţând celor rămaşi pe pământ semnele existenţei sale prin simfonia clopotelor, ce se face auzită în zilele de pace şi de iluminare sufletească.”
NICOLAE IORGA (fragment din România cum era până la 1918, vol.I, Bucureşti, 1972, pp. 413-416, capitolul La lipovenii din marginea Brăilei): ”Case curăţele, cu fereştile mari, îngrijit spălate, curţi pline de coşare, de poieţi, de tot felul de curioase înjghebări de scânduri. Câni sălbateci latră în curţile cu îngrijire închise. [?] Vorbesc ruseşte încet, moale, [?] Sunt lipovenii noştri, starovierţii, ortodocşii <<credinţei celei vechi>>. [?] <<Să cetească>>, aceasta e norma vieţii lor. Nicăieri cartea nu e mai scumpă tuturor sufletelor decât aici. Orice vechi volum masiv închide adevărul etern cu care necontenit trebuie păstrat contactul. Şi cartea ţine sufletele blânde şi bune.”
PASSIONARIA STOICESCU (fragment din referatul Comunicare pe dos prezentat de scriitoare la prima ediţie a simpozionului ştiinţific al CRLR în anul 1993, apărut în limba română în ”Româno-slavica”, Bucureşti, Editura Universităţii, XXXI, p. 109). ”Şi nici cu semnul crucii pravoslavnice […] să nu crezi că-i joacă. Te-ai sculat, faci cruce; ai de gând să duci paharul la gură, faci cruce; ai de gând să mănânci, la fel [?]; ieşi din casă, faci cruce; intri în casă, idem… Cruci peste cruci, de când te naşti şi până mori, şi zău că nu te poţi socoti un om sfânt”
Preluate din “Comunitatea ruşilor lipoveni”, ghid de prezentare întocmit de Svetlana Moldovan
Lipovenii şi tradiţiile
“Babuşka” Iuliana Mitri îşi poate aminti cuvintele a zeci de cântece vechi din tradiţia lipovenilor. Dar în vreme ce minoritatea rusă din România se luptă să îşi păstreze obiceiurile şi tradiţiile, bunica de 69 de ani se teme că vechile cântece ale lipovenilor vor fi uitate pentru totdeauna. Este vorba despre oameni care astăzi trăiesc în România, dar care au fugit de persecuţie din Rusia în urmă cu aproape 300 de ani, scrie AFP, într-un amplu material dedicat situaţiei lipovenilor.
Neamul Iulianei Mitri a părăsit ţara de origine în 1740, căutând refugiu într-un colţ îndepărtat din Delta Dunării, acum patrimoniu mondial UNESCO. Numiţi şi credincioşi de rit vechi, ei au fost persecutaţi când au refuzat să accepte noua orânduire a Bisericii Ortodoxe, impusă de patriarhul rus Nikon. Şi-au găsit liniştea pe meleag românesc, între lacuri de apă dulce şi mlaştini acoperite de stuf, la câţiva kilometri distanţă de Marea Neagră. Aici se găseşte localitatea Sarichioi, din judeţul Tulcea, care a devenit casa uneia dintre cele mai vechi comunităţi de lipoveni. Localitatea este în România, dar limba care se aude pe străzile oraşului este rusa, notează agenţia franceză de presă. “Din 3.867 de locuitori, doar în jur de 100 sunt români”, explică Vasile Dolghin, preşedintele local al comunităţii de lipoveni. De Paşte, sute de femei îmbrăcate în fuste lungi, deschise la culoare, şi cu baticuri colorate au plecat la Biserică, unde au respectat toate obiceiurile vechi. Sau cel puţin aşa ar fi spus un spectator neavizat al ritualului.
“Lucrurile s-au schimbat mult”, spune însă bătrâna Iuliana Mitri, care povesteşte că “majoritatea tinerilor s-au dus să muncească în oraş şi deşi ştiu limba rusă, preferă să vorbească în română, pentru că este mai uşor”. Sat de pescari altădată, Sarichioi se bazează acum pe lucrările din construcţii. “Pe vremuri, nunţile durau două zile. Acum, durează doar una. Şi nu mai avem timp să cântăm toate cântecele tradiţionale de nuntă. S-ar putea ca ele să fie pierdute pentru totdeauna”, mărturiseşte bătrâna.
Vasile Dolghin a înfiinţat un cor popular, din care Mitri face parte, şi care încearcă să păstreze moştenirea lipovenilor în muzică. Izolarea pe care Delta le-o oferă i-a ajutat pe lipoveni să îşi păstreze tradiţiile până la începutul secolului trecut. În nordul României, ei obişnuiau să trăiască în comunităţi rurale unde erau majoritari şi vorbeau rusa.
“Pentru aproximativ 200 de ani, viaţa lipovenilor a rămas cam aceeaşi”, spune Miron Ignat, reprezentantul lipovenilor în Parlament. Dar după al doilea Război Mondial, comuniştii au impus colectivizarea şi au împins sătenii la oraş. Aşa au ajuns lipovenii să fie răspândiţi în oraşe, unde erau în minoritate. Vorbeau rusa, iar situaţia lor a devenit şi mai dificilă. Cel mai greu le-a fost însă cu religia, sufletul identităţii lipovene, şi cu accesul în biserici, restricţionat în perioada comunistă.
Comunitatea lipovenilor din România numără oficial în jur de 38.000 de oameni, într-o ţară de 22 de milioane, dar numărul lor real este în jur de 100.000, potrivit istoricilor şi bisericii. După căderea regimului comunist, în 1989, a devenit mult mai uşor pentru lipoveni să plece şi să studieze în străinătate ceea ce le-a adus noi oportunităţi, dar şi noi provocări. “Am plecat din Sarichioi să studiez în Bucureşti. Voiam să văd altceva”, povesteşte George Frol, în vârstă de 28 de ani. “Până la urmă, plecarea mi-a arătat că sunt lipoveni peste tot în ţara şi chiar şi în străinătate. Simt că aparţin unei comunităţi mai mari. Iar prin intermediul internetului am reuşit să îmi fac prieteni în Rusia”, a explicat tânărul.
După 1989 comunitatea lipovenilor alături de alte minorităţi au cerut guvernului român dreptul ca cei mici să înveţe în limba lor maternă. Astăzi, în aproximativ 1.800 de şcoli primare şi gimnaziale se învaţă rusa ca primă limbă. După ani în care a neglijat această comunitate, Rusia a început să-i ajute pe lipoveni; le sunt trimise cărţi şi se organizează tabere de vară.
Dar lipovenii nu mai au acum nicio dorinţă de a reveni în Rusia. “Sufletul nostru este rus, dar ţara noastră este cea în care ne-am născut, unde am crescut, este România”, susţine Dolghin.
Crăciunul lipovenilor
Ortodocşii de rit vechi respectă vechiul calendar
În ziua în care Biserica Ortodoxă a Răsăritului sărbătoreşte Sfântul Ioan Botezătorul, ruşii lipoveni prăznuiesc Crăciunul (Naşterea Domnului). Ieri, lipovenii – al căror nume vine de la Pădurea Lipova, locul în care s-au adăpostit strămoşii acestora pe vremea persecuţiilor – au participat, ieri, la slujbele religioase oficiate în sfintele lăcaşuri din Brăila . Este vorba de Mitropolia Ortodoxă de Rit Vechi, de pe strada Zidari, cu hramul “Acoperământul Maicii Domnului”, precum şi de bisericile lipoveneşti din cartierul Pisc – “patria lipovenilor” -, şi anume “Sf. Nicolae” şi “Naşterea Domnului”.
Întrucât respectă vechiul calendar iulian, ruşii lipoveni (pravoslavnici) ţin toate marile sărbători ale Ortodoxiei cu 13 zile mai târziu decât ceilalţi creştini ortodocşi. Obiceiurile lipovenilor sunt puţin diferite faţă de cele ale celorlalţi ortodocşi. Bărbaţii poartă bărbi, iar femeile batic. De asemenea, lipovenii nu fumează în încăperile în care se află o icoană. Posturile lor sunt mai lungi, de câte cinci săptămâni fiecare. Ortodocşii de rit vechi nu iau “moţul” copiilor şi consideră un păcat să mănânci noaptea – acestea fiind doar câteva din obiceiurile Comunităţii Ruşilor Lipoveni. Simbolul Bisericii Ortodoxe de Rit Vechi este crucea cu opt braţe, care poate fi întâlnită deasupra tuturor bisericilor lipoveneşti.
La Brăila , se află Mitropolia lipovenilor din toată lumea, aici fiind hirotoniţi preoţi pentru comunităţile ortodoxe de rit vechi de pe toate continentele. Majoritatea ruşilor lipoveni din Brăila sunt concentraţi în cartierul Pisc şi, de asemenea, în Centrul Vechi al urbei. (Marian GHEORGHE)
http://www.ziaruldeiasi.ro/local/braila/craciunul-lipovenilor~ni2cap
Paştele la lipoveni
În acest an, ortodocşii, catolicii şi lipovenii sărbătoresc Învierea Domnului în acelaşi timp. Ruşii lipoveni din România au început şi ei pregătirile. După un post lung, gospodinele s-au apucat să prepare bucatele tradiţionale. Astfel, în zilele de Paşte, pe mesele lipovenilor nu vor lipsi cozonacii bine rumeniţi, mielul, dar nici peştele. În comuna constănţeană Ghindăneşti, 97% din locuitori sunt lipoveni. Familia Filat, care locuieşte pe malul Dunării pregăteşte cozonacul tradiţional după o reţetă din bătrâni. Anul acesta, gospodinele s-au apucat de treabă din timp. Unul dintre secretele cozonacilor lipoveni îl reprezintă cuptorul, care este construit din chirpici de nisip şi este încălzit înainte cu o oră înainte de a fi puşi cozonacii la copt. Timp de aproape două ore cozonacii sunt copţi pe jar. Gazda noastră ne-a spus că niciun cozonac din comerţ nu se compară cu cel făcut în casă, pentru că ţi se topeşte în gură. Şi are dreptate. Ruşii lipoveneni pregătesc masa de Paşte până la cel mai mic detaliu. Şi nu numai mâncărurile tradiţionale se vor găsi pe masă. Postul lipovenilor se termină imediat după slujba de Înviere, când vor putea mânca din gustosul cozonac şi din preparatele din miel.
——————
Ţiganii (în germană: Zigeuner, în engleză: Gypsy, în franceză: Gitan, în spaniolă: Gitano, în ungară: Cigány, în bulgară: Цигани, în turcă Çingeneler, înrusă: Цыгане, în italiană: Zingari) este un termen folosit pentru a desemna mai multe grupuri entice a căror istorie a fost marcată de nomadism, cum ar fi romii, domii, ienişii, nomazii irlandezi si scoţieni, si altele. Numele este larg răspândit în toponimie, hidronimie, oronimie, onomastică etc.
Ţiganii pot fi găsiţi în aproape toată lumea. În Europa, importante grupuri trăiesc în România, Bulgaria, Macedonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Spania, Franta, Grecia şi Serbia. Importante comunităţi de ţigani trăiesc şi în Asia (mai ales în Turcia, Caucaz, Iran şi India), în nordul Africii şi în America. Se presupune că numele de “ţigani” provine din grecescul athinganoi, (tradus: “a nu se atinge”), numele unei secte din Bizanţ care practica izolaţionismul, cu care ţiganii au fost confundaţi. O etimologie mai probabila a numelui “ţigani”, “gypsy” şi “gitani” dat acestui popor sunt numele “Egipt” , “egiptean” în mai multe limbi europene, şi se bazează pe faptul că în evul mediu se presupunea că originea ţiganilor ar fi fost din Egipt.
http://ro.wikipedia.org/wiki/Ţigani
Romii din România (roma în limba romani) constituie unul dintre grupurile etnice minoritare cele mai mari din România. Conform recensământului din 2002 aceştia numărau 535.140 de persoane sau 2,5% din totalul populaţiei, fiind al doilea grup etnic minoritar din România după cel maghiar. Romii sunt concentraţi cu precădere în Transilvania, Crişana, Muntenia şi Oltenia.
http://ro.wikipedia.org/wiki/Romii_din_România
Aşezarea rromilor în spaţiul românesc
Pe teritoriul de azi al României, prima atestare documentară a rromilor datează de la anul 1385, când domnitorul Ţării Româneşti, Dan I, dăruieşte Mănăstirii Tismana posesiunile care aparţinuseră mai înainte Mănăstirii Vodiţa de lângă Turnu Severin. Între aceste bunuri, mobile şi
imobile, donaţia unchiului său Vladislav I, către Mănăstirea Vodiţa, pe care o întemeiase cândva între 1370-1371, se aflau şi 40 de sălaşe de “aţigani”. Robii rromi ai Mănăstirii Tismana sunt amintiţi în toate confirmările ulterioare ale posesiunilor acesteia. În 1388, domnul Mircea cel Bătrân donează ctitoriei sale, Mănăstirea Cozia, “300 de sălaşe de ţigani”; din secolul al XV-lea, toţi marii stăpânitori de pământuri având “robi ţigani”, atât domnul ţării, cât şi marile mănăstiri şi boierii.
În Transilvania, între anii 1390 şi 1406, sunt amintiţi 17 rromi de cort aflaţi sub stăpânirea unui oarecare boier Costea, a lui Mircea cel Bătrân, din Ţara Făgăraşului (pământul domnitorului muntean).
În Moldova, la anul 1414, un act din 2 august, de la Suceava, îl aminteşte pe Alexandru cel Bun, care dăruieşte lui pan Toader Pitic, pentru “credincioasa lui slujbă”, trei sate: “un sat la Cobâla, unde este casa lui, unde [este] a fost Veriş Stanislav, iar alt sat la gura Jeravăţului, unde cade în Bârlad, anume unde au fost cneji Lie şi Ţigăneştii, iar al treilea sat pe Bârlad, unde este altă casă a lui, unde sunt cneji Tamaş şi Ivan”.
În Evul Mediu românesc, atât în Moldova cât şi în Ţara Românească, “cnejii de ţigani” erau etnici rromi şi aveau rol de intermediari între comunitatea rromă şi stat. De observat că textul documentului datează din anul 1414, dar se referă la o situaţie existentă în trecut (“unde au fost cneji Lie şi Ţigăneştii”).
Organizarea socială în epoca modernă şi contemporană
Familia rromă de astăzi se confruntă cu o îmbinare a vechilor obiceiuri, care vin din trecutul ei istoric şi cu elemente de modernitate din lumea în care trăim. Progresul societăţii nu a determinat ruperea totală de trecut, comunităţile de rromi dovedind o rezistenţă mai mare ca şi majoritatea populaţiei din România la influenţele externe. Diversitatea neamurilor de rromi şi a obiceiurilor caracteristice fiecăruia a constituit un element care a asigurat păstrarea identităţii rrome indiferent de timp şi sistem politic.
Păstrând tradiţia medievală, chiar şi astăzi există în unele comunităţi rezolvarea internă a conflictelor în cadrul unui rromano divano sau, dacă este necesar, se convoacă kris rromani (judecata ţigănească). Kris-ul este un tribunal în toată regula, alcătuit de reprezentanţi din diferite “viţi” şi este monopolizat de către bărbaţi. El constă dintr-un sfat al bătrânilor, plus unul sau mai mulţi judecători – cu toţii bărbaţi.
Judecătorii pot fi chemaţi şi de la distanţe mai mari, prestigiul lor fiind deosebit.
În timpul şederii în comunitatea respectivă, judecătorii nu au voie să ia legătura cu vreuna dintre părţile aflate în litigiu, iar după pronunţarea verdictului, părţile putând solicita aducerea altor judecători. Femeile vorbesc foarte rar în cadrul kris-ului, dar pot să o facă dacă sunt implicate direct în conflict. Jurământul are valoare probatoare supremă, de pildă, dacă cineva jură strâmb ruşinea este imensă, iar pedeapsa exemplară, mergând de la amenzi până la excluderea din comunitate. Procedura kris-ului poate fi dificilă şi adesea tergiversată.
Situaţia rromilor începând cu anul 1990
Democratizarea instituţională, realizată în România cu începere din 1990, a permis manifestarea în plan cultural, politic, educaţional şi nu numai a minorităţii rrome, care, cu excepţia perioadei interbelice, nu se putuse organiza politic sau cultural datorită sistemelor politice de guvernământ. Sunt mai mult de 12 ani de la Revoluţie şi în toată această perioadă s-a scris mai mult, s-a încercat mai mult şi s-a făcut mai mult decât în tot restul istoriei României pentru etnia rromă, pentru dezvoltarea ei viguroasă şi promovarea intereselor rromilor pe toate planurile.
Principalele realizări se înscriu însă în domeniul educaţional, Ministerul Educaţiei şi Cercetării (MEC) prin Direcţia Minorităţi Naţionale derulând numeroase programe destinate rromilor – proiecte de alfabetizare şi recuperare şcolară, introducerea studiului limbii rromani şi a istoriei rromilor în şcoli – uneori organizate în parteneriat cu O.N.G.-uri.
Cercetarea istoriei rromilor este abia la început şi mai rămân multe de făcut până când vom cunoaşte, atât cât se mai poate, trecutul. Sunt necesare eforturi susţinute pentru trezirea interesului în cunoaşterea sutelor de ani de istorie rromă, care au rămas în urmă şi a căror moştenire o purtăm noi astăzi. Prezentul nu va fi înţeles şi valorificat fără trecut iar noi, astăzi, trebuie să dăm valoare existenţei noastre. Cu atât mai mult voi, copiii şi tinerii noştri rromi.
Autor: prof. Petre Petcuţ
(absolvent rrom al Facultăţii de Istorie a Universităţii Bucureşti, promoţia 2002)
Anton Pann
Barbu Lăutaru
Nicolae Gheorghe
Grigoraş Dinicu
Ştefan Bănică (senior)
Jean Constantin
Ion Voicu
Mădălin Voicu (din partea tatălui)
Costel Busuioc
Ion Cioabă (alias Regele Cioabă)
Florin Cioabă (alias Regele Cioabă)
Maria Mihai (alias Luminiţa Cioabă)
Johnny Răducanu
Iulian Rădulescu (alias Împăratul Iulian)
Ilie Badea Stănescu (alias Regele Internaţional al Romilor creştini-ortodocşi)
ŞANSE EGALE PENTRU EDUCAŢIE – LOCURI ÎN GRĂDINIŢĂ PENTRU COPII RROMI
Dialog cu doamna Elena Mineață – educator grad I, vechime 32 ani
12 mai, ora 10 am, împreună cu colega mea Mădălina caut o grădiniţă care are în componenţa unei grupe copilaşi rromi. Într-un decor tipic copilăresc, o întâlnim pe doamna Director a Grădiniţei, cu a cărei permisiune urcăm la primul etaj să ne prezentăm doamnei educatoare Mineață. Suntem încântate şi recunoscătoare că doamna renunţă la cateva minute din ora de ştiinţe, în care le cerea prichindeilor să deseneze tot felul de animăluţe ale căror iniţială e litera O. Atmosfera ludică dă un contur familial discuţiei despre interculturalitate şi tot ce implică aceasta într-o grupă în care interacţioneaza deopotrivă copii români şi rromi.
Sunteţi de etnie rromă?
Nu, sunt româncă get-beget. Anul trecut am avut ocazia să particip la un curs organizat la Colegiul Naţional „Costache Negruzzi”, pe tema interculturalităţii, având subiect central etnia rromă. În urma acestuia am acceptat să intru într-un proiect pentru a sprijini copiii rromi să intre în contact cu mediul şcolar şi tot ce implică acesta.
Când a început acest proiect şi care au fost consecinţele sociologice?
În anul 2009, în septembrie, am primit în grupa a cărei educatoare sunt, copilaşi de etnie rromă. Iniţial, părinţii copiilor români au fost de acord, gândindu-se la avantajele pe care rromii le-ar putea avea dacă urmează o grădiniţă şi se integrează apoi în mediul şcolar. Astfel, s-a dorit o evoluţie din punct de vedere social. Părinţii care nu au binevoit să continuie a-si aduce copiii într-un mediu populat cu ţigani, au procedat diplomatic – doi preşcolari au fost mutaţi într-o grupă în care nu se găsesc rromi, iar un copil a fost mutat din această grădiniţă din motive subiective.
Cum se înţeleg copii români cu cei rromi?
Doresc să menţionez că marea problemă a integrării rromilor în acest cadru educaţional a vizat în principal părinţii şi nu copiii. Cei din urmă nu au fost înştiinţaţi în mod expres că cel de pe scăunelul de lângă este de o altă etnie. Eu însămi am ţinut la păstrarea acestui lucru şi nu le-am precizat niciodată originile colegilor rromi. Cei din grupă au vârste cuprinse între 4 şi 6 ani, iar diferenţele fizice sunt evidente, dar nu sunt în nici un conflict.
Aţi întâlnit probleme majore în comunicarea cu părinţii şi cu copii rromi?
Având în vedere că preşcolarii sunt luaţi de la grădiniţă în fiecare zi de către tutorii lor, am ocazia să le transmit toate dificultăţile de care mă lovesc. Părinţii rromi nu obişnuiesc să vină zilnic la grădiniţă din motive personale, iar câţiva copii sunt mereu aduşi şi aşteptaţi de către fraţj mai mari, familiile lor fiind numeroase, iar părinţii fiind în imposibilitatea fizică sau materială de a se ocupa de ei. Pasul cel mai important e că acceptă sa-i lase în continuare la grădiniţă, deşi, iniţial au existat persoane care au crezut că vor avea parte de beneficii financiare şi au încetat a-şi mai aduce copiii la grădiniţă.
Cum răspund copii rromi cerinţelor dumneavostră?
Din prima clipă au fost doritori să înveţe lucruri noi, sa deseneze şi să coloreze, fiind entuziasmaţi de colectivitate. Avem şi doua opţionale de dans & de limbă engleză care evidenţiază interesul acestora pentru progres social şi cultural. Au fost foarte atraşi de limba străină.
Interviu – Dragomir Cătălina
Foto – Costin Mădălina
ŞCOLARIZAREA COPIILOR RROMI – ÎNTRE REALITATE ŞI DEZIDERAT
Muschetarii de Iveşti
Acum câteva luni am cunoscut în cadrul unui stagiu o învăţătoare din Tecuci, despre care la momentul respectiv nu ştiam prea multe. Zilele acestea sub imboldul unei întrebări am început o discuţie cu ea pe messenger. De la răspunsul pentru întrebarea mea, până la o discuţie ce părea 
la început filozifică, frumoasă dar cu şanse reduse de aplicabilitate, nu a fost decât un pas. Vorbind am aflat că domnişoara învăţătoare Ana Moşescu, predă în Iveşti (judeţul Galati),la Şcoala Gimnazială nr.3, pentru o clasă de copii puţin mai neobişnuită. Astfel, în această clasă există 4 elevi de etnie română şi 18 de etnie rromă. Partea demnă de apreciat este că Ana se mândreşte cu clasa ei şi este atât de încântată de ceea ce face încât a realizat un blog pentru a le arăta şi restul oamenilor cât de minunaţi sunt aceăti copii. Aici “fanii” blogului pot să vadă filmuleţe cu activităţile lor, poezii şi compuneri, păreri şi chiar descrieri personale. Se creează astfel un mediu familial ce depăşeşte barierele monitorului, dându-ţi oarecum impresia că îi cunoşti şi te cunosc. Şi pentru că nu puteau rămâne pur şi simplu clasa a III –a au hotărât să-şi dea şi un nume, iar acesta a fost “Muschetarii de Iveşti”… de ce Muşchetari? Ne explică tot ei pe blogul lor “Ne-am gândit că de cele mai multe ori suntem foarte, foarte isteţi, în plus şi foarte curajoşi…aşa, cam ca muşchetarii lui Dumas. Alteori însă putem fi îngrozitor de …nesuferiţi! Da, cam ca gândacii de bucătărie. O fuziune simplă între cele două idei, un mic scurtcircuit şi….badabuuum! Nu putem fi muşchetari de bucătărie, dar unii de Iveşti cu cea mai mare plăcere…”
Pentru că am vrut să depăşim graniţele blogosferei, domnişoara învăţătoare a fost de accord sa ne raspundă unor întrebări prin intermediul email-lului. Care au fost rezultatele? Asta veţi putea citi în continuare:
Sunteţi de etnie rromă?
Întrebarea asta m-a făcut să zâmbesc. Nu, nu sunt de etnie rromă.
Ce v-a determinat sa vă doriţi să lucrati cu un astfel de colectiv?
Nu cred că mi-am dorit asta de la început, şi o să încerc să explic în câteva cuvinte.
După terminarea Liceului Pedagogic am preferat să mă titularizez la şcoala în care fusesem elevă. Pe atunci erau foarte puţini elevi de etnie rromă în şcoală. Treptat, populaţia şcolară s-a schimbat. În timp, cele mai multe familii de români din zonă şi-au vândut casele şi au plecat în alte părţi, iar copiii din familiile rrome au început să vină la şcoală pe de o parte constrânşi de nevoia parcurgerii a cel puţin 4 clase pentru obţinerea permisului de conducere, pe de altă parte datorită campaniilor de promovare în comunitate a imaginii şcolii şi valorilor educaţiei prin programele implementate. Aşa se face că astăzi populaţia şcolară din zonă este în proporţie de 80% de etnie rromă.
Într-adevăr, oamenii mă întreabă mereu de ce nu plec de la această şcoală. Cel puţin în ultimii ani alegerea de a rămâne aici mi-a aparţinut. Motivul este că, contrar opiniei majorităţii, aici am în fiecare zi ceva de învăţat. Mereu găsesc noi provocări legate de accesibilizarea conţinutului, strategiile de predare, depăşirea barierelor dintre culturi, toleranţa şi înţelegerea în cadrul grupului etc. Am participat la multe cursuri de formare , conferinţe şi sesiuni de diseminare a informaţiilor, prin proiectele derulate în şcoală tocmai datorită specificului ei, şi am aflat multe lucruri utile din punct de vedere profesional, ceea ce nu s-ar fi întâmplat la o şcoală obişnuită. Consider că lucrul cu aceşti copii mi-a deschis o mulţime de porţi către evoluţie şi o înţelegere superioară a lucrurilor din perspectivă pedagogică, psihologică şi socială. De aceea mă simt datoare ca, în schimb, atât cât pot, să le ofer un mediu prielnic dezvoltării pe toate planurile şi cunoştinţe pe care să le poată folosi în viaţă. puîin în ultimii ani alegerea de a r este în proporţie
Cum se înţeleg copiii români cu cei rromi?
Copiii reuşesc să se înţeleagă foarte bine indiferent de etnie. Pentru ei jocul contează cel mai mult şi în cele mai multe cazuri nu se raportează la mediul de provenienţă sau etnie atunci când îşi aleg partenerii de joacă. Mai ales dacă la clasă se lucrează în spiritul într-ajutorării şi învăţării reciproce, lucrurile pot funcţiona perfect, pentru că amestecul dintre culturi poate genera un mediu interesant, captivant prin multitudinea opiniilor şi formelor de manifestare. Probleme apar doar datorită educaţiei pe care aceşti copii o primesc în familie, dar şi acestea pot fi surmontate prin dialog şi acţiuni continue la clasă.
Aţi întâmpinat probleme cu părinţii?
Părinţii copiilor de etnie română nu au ridicat niciodată pretenţii.
Cei de etnie rromă veneau şi cereau ca copilul lor să nu stea în bancă cu X pentru că, deşi este tot de etnie rromă, este sărac. Tot părinţii rromi lipsesc aproape mereu de la şedinţele cu părinţii. Din această cauză, atunci când am creat blog-ul, m-am gandit că ar putea reprezenta o modalitate de întărire a legăturii şcoală-familie prin intermediul internetului.
Am văzut în poze că elevii de etnie rromă poartă costumul tradiţional chiar şi în cadrul şcolii. Sunt conservatori în ceea ce priveşte tradiţiile şi obiceiurile lor? Dacă da, cât de departe este dus acest conservatorism?
Da, fetiţele se îmbracă mereu în portul tradiţional. Încet însă, modernismul se simte şi aici. Băieţii de pildă, adopta ţinute obişnuite şi chiar în ton cu moda.
Şcoala, în sensul educaţiei moderne, le oferă acestor copii un mediu incluziv, ceea ce înseamnă că nu îi forţează pe ei să se adapteze la mediul şcolar, ci dimpotrivă, vine în întâmpinarea cerinţelor copiilor şi familiilor, modelându-se potrivit nevoilor acestora. Niciodata în şcoala noastră copiii nu au fost forţaţi să se îmbrace într-un anume fel. Cultura şi tradiţiile le-au fost respectate întotdeauna.
Aţi mai lucrat şi înainte cu elevi de etnii diferite? Dacă da, ce impresie v-au lăsat?
Pentru mine diferenţele dintre rromi şi români îşi pierd semnificaţia în spaţiul şcolar. Toţi sunt copii şi au dreptul în mod egal la o educaţie de calitate. Bineînţeles, întotdeauna trebuie să ţinem cont de anumite particularităţi individuale şi de grup şi aceasta am învăţat-o în decursul anilor , peste 10 la număr, de când lucrez în acest mediu intercultural.
Cum aţi descrie munca cu aceşti copii în câteva fraze?
Interesantă, plină de provocări, pe alocuri extenuantă. Chiar dacă uneori am avut impresia că mă lupt cu morile de vânt, am constat că în decursul anilor, prin acţiuni educative susţinute şi continue, rezultatele cu siguranţă se arată. Sper să se vadă asta în paginile blog-ului, dacă nu, vă invit să staţi personal de vorbă cu aceşti copii şi vă vor convinge.
Acest interviu are astfel de la sine încheiere, tot ce aş mai putea spune eu este că vă recomand să citiţi blog-ul muşchetarilor :http://anamosescu.wordpress.com/, pentru că este multă muncă în spatele acelor articole, iar în ceea ce mă priveşte, sunt nerăbdătoare să îi cunosc cât mai curând pe aceşti copii ….
Simona Săcălianu
În ciuda destinului istoric şi a evenimentelor politice, sunt ilustrate, prin excelenţă, toleranţă, efortul pentru nediscriminare şi conservare a caracteristicilor etnice a diferitelor etnii, constituindu-se un progres social.
Constituţiile statelor democratice moderne garantează diverse forme ale libertăţii individuale şi de grup, ca, de exemplu, libertatea de opinie şi cea religioasă. Toleranţa este inclusă în “Declaraţia Universală a Drepturilor Omului” din 1948 a Organizaţiei Naţiunilor Unite. De aceea, una din caracteristicile societăţii moderne este pluralismul, precum şi permanentul dialog între diverse convingeri spirituale, morale şi religioase, pentru realizarea unei comunităţi în diversitate.
Toleranţa are limitele sale în normele de drept, care reglementează convieţuirea membrilor societăţii, pentru apărarea demnităţii şi libertăţii oamenilor.
